Paşii m-au purtat de nenumărate ori pe străduţele pietruite care duceau spre pădurea de pini, bifurcându-se într-un punct din care puteai alege să ajungi la Cimitirul Evreiesc, iar norii de praf, ce se ridicau ori de câte ori trecea o maşină, par să aibă farmecul lor aşezat ca un cadru peste amintirile copilăriei.
Mi s-ar fi părut un sacrilegiu să păşesc dincolo de porţile înalte, spre locul în care îşi duc somnul de veci cei care făcuseră parte din comunitatea evreiască a micului nostru oraş, dar curiozitatea învingea de fiecare dată, iar printre ochiurile largi ale zidului din beton reuşeam să zăresc pietre cu forme necunoscute, nouă, celor ce intrasem doar în cimitire ortodoxe sau catolice.
Revăd, în amintire, o fată frumoasă, cam, de aceeaşi vârstă cu mine, talentată şi silitoare, cu drag de sportul minţii, şahul; o doamnă întreprinzătoare a cărei afacere a fost înfloritoare, atâta timp cât ea i-a ţinut frâiele şi o profesoară de franceză care veşnic purta pantaloni albi, largi, bluze vaporoase, iar bogăţia părului de abanos şi-o ascundea, aproape în întregime, sub pălării cu boruri generoase, şi care lăsa în urma ei o boare de parfum necunoscut, parfumul copilăriei curioase, iscoditoare, nefiind sigură dacă, nu cumva, greşesc asociind-o acestei comunităţi, dar amintirile mele asta vor să creadă acum, fiind destul de sărace în această privinţă.
Astăzi las în urmă îndoielile, îmi iau inima în dinţi şi păşesc pe aceleaşi străduţe, acum asfaltate, îndreptându-mă spre locul ce îmi va deveni cunoscut, fără a mai crede că săvârşesc ceva nepermis, ci, dimpotrivă, că-mi voi astâmpăra curiozitatea, reuşind, în sfârşit, să privesc din alt punct de vedere acest aşezământ, cu ochiul omului matur, ca pe o parte din istoria orăşelului dintre coline devenit municipiu.
Se pare că unul dintre preoţii ortodocşi ai urbei noastre, vizitând aşezământul, ar fi exclamat: „Mă aflu, parcă, în Grădina Ghetsimani!” atâta pace şi linişte e în jur, fără sentimentul acela, straniu cumva, că ai fi într-un cimitir, unde ar străbate hohote înăbuşite, suspine sau şoapte încărcate de regrete, ci, mai degrabă, s-ar putea crede că eşti într-un muzeu aflat în aer liber, încărcat cu fragmente de istorie uitată în negura timpului. Pietrele funerare cu forme şi decoraţiuni diferite, cu palmele împreunate – simbol al rugii, închinăciunii, cei doi lei faţă în faţă – simbol al puterii, Menora-sfeşnicul cu şapte braţe – unul dintre cele mai vechi simboluri evreieşti, întâlnit şi pe stema naţională a statului Israel; au rămas mărturie a unui trecut important al acestei comunităţi, aici odihnindu-se nu numai evrei din Moineşti, ci şi din localităţile alăturate.
Tot aici, s-ar fi aflat şi casele rabinilor ale căror urme au fost şterse definitiv de trecerea timpului.
Impresionantă este aşezarea făcută după anumite criterii Pe un rând bărbaţii, pe un altul femeile, într-o latură copiii, în centru aflându-se mormintele celor mai bogaţi.
O construcţie din cărămidă roşie, netencuită, bine păstrată, atrage imediat privirile, de la distanţă. În loc de ferestre străjuiesc două pietre mari (cea din stânga fiind căzută şi recompusă din fragmente, aşteaptă să-şi reia locul), pe cea din dreapta dăltuită cu litere ebraice, interesante, necunoscute, neobişnuite pentru neavizaţi, stau inscripţionate versuri care se presupune că ar fi fost scrise de tatăl Dr. Moses Rosen.
Minutele au trecut pe nesimţite transformându-se în ore, nu multe dar frumoase, iar pe „cartea de vizită” va rămâne scrisul meu, oarecum şcolăresc, încărcat de emoţia descoperirilor.
Articol scris de Dana Alistar.
sursa
It is an article about a visit in the Moinesti Jewish Cemetery.
It is in romanian. You can translate it with Google translate.
