Bianca
Pintilie
Eu am fost întotdeauna fascinată de tot
ceea ce irumpe din poveste şi tot ceea ce respiră a poveste. Aduc aminte de
felul în care omul se învârte în jurul poveştilor pentru că de multe ori, poveştile
ne caută şi ne înconjoară, dar noi ne punem cotidianul ca paravan şi le
ignorăm. E o senzaţie de viu care mă umple şi un sentiment bizar că Nichita
trebuie să fi fost pierdut în visare într-un cimitir evreiesc atunci când a
spus că amintirile nasc pietre. Şi cum paşii Poetului nu au ajuns în Cimitirul
Evreilor din Moineşti în momentele lui filozofice şi pline de sens, eu cred că
nu a observat şi felul în care amintirile se integrează în Timpul Nesfârşit şi
îmbătrânesc prin piatră. Prin zeci de pietre, pline de simboluri şi stele cu
şase colţuri, care sunt aşezate tacticos într-o ordine care duce cu gândul la
cerul cu stele înmărmurite. Că tot visam eu de mult să mă plimb printre stele, ca
Poetul mult pomenit, o zi atipică de toamna m-a purtat, cu îndrumarea unui ghid
bine informat în persoana doamnei Mihaela Rusu, în acest loc inedit din
Moineşti pe care eu voiam să îl vizitez de mult timp.
Ultimul evreu din oraş a plecat dintre noi,
dar nu şi povestea lui. De altfel, e impresionant să vezi şi să simţi că locul
e ca un centru în care Universul îşi poziţionează axul şi în care ordinea
vădită se abate uneori deoarece unele colţuri sunt încărcate de linişte şi îţi
răpesc cuvintele, iar altele provoacă reacţii mai umane, curiozitate, respect
faţă de operele de artă sculptate cu multă măiestrie. De la mâini delicate la
care e impresionant să vezi detaliile unghiilor, până la cerbi, candelabre şi ramuri
de măslin, toate sunt bucăţi vizibile din poveştile evreieşti de pe meleagurile
moineştene. În cuvinte mai puţine, nicio poveste nu e pierdută şi simţi că nu
se va pierde pentru că Timpul însuşi se odihneşte cumva printre pietre şi
protejează toate amintirile.
Cimitirul
pare foarte mic, dar când intri, îţi dai seama că e mult mai mare şi că nu pare
îngrămădit, chiar simţi emoţia plenitudinii spaţiului pentru că totul respiră. M-a
impresionat că e curat şi îngrijit şi am aflat că toate eforturile de a păstra
acest loc în bune condiţii stau pe umerii fundaţiei Leolam (cuvânt care din
ebraică se traduce "Veşnicie"). Există şi o mică sinagogă la intrare
şi intimitatea celor doua încăperi pline de obiecte de cult evreieşti parcă
înlesneşte comunicarea cu divinitatea şi îţi aduce calmul acela din care a luat
naştere întreg Universul în suflet.
La
plecare, am respirat adânc şi am simţit că locul mă aştepta şi cel mai
important, că mă va mai aştepta. Mi-am propus să îl mai vizitez şi când, dacă
nu toamna, anotimpul acesta al reflecţiilor şi al revelaţiilor interioare. Acolo unde Timpul încetineşte şi se odihneşte,
acolo unde cerul e sculptat în piatră, am simţit că oriunde aş fi, amintirile
mele vor naşte pietre, iar pietrele vor dăinui, purtând amprenta sufletului meu
prin efemeritatea în care mă pierd zi de zi. Un loc cu adevărat inedit, dacă
respiră şi prin cuvintele mele, nu? Cimitirul Evreilor din Moineşti, cum urci
spre Pădurea de Pini, cu oraşul la poalele lui.
It is an article about a visit in the Moinesti Jewish Cemetery.
It is in romanian. You can translate it with Google translate.
