Mă gândeam zilele acestea la anul care a trecut și
încerc să închid ochii ca să mă plimb prin el, prin momentele-cheie și poveștile
lui. La fel de des mi se întâmplă să mă opresc într-un punct în care deschid
ochii repede, pentru că e o poveste ce s-a întâmplat în vara anului 2018 pe
care n-aș vrea s-o trăiesc cu ochii închiși. Mulți au trecut și încă trec
povestea Holocaustului sub o tăcere oarbă, dar pentru mine, un vizitator al
Auschwitzului, cel mai cunoscut lagăr de concentrare din toate câte au fost, poate
cea mai mare revelație a fost că trebuie să deschid ochii. Și abia atunci o să
înțeleg.
Atunci când am fost anunțată că urmează să fac parte din programul Elie
Wiesel Study Tour și să descopăr subiectul Holocaustului prin vizite aplicate
în trei orașe din Europa – Cracovia, Bardejov și Budapesta – mărturisesc că
m-am panicat puțin. Cunoștințele mele despre subiect n-au fost niciodată
puține, pentru că zona drepturilor omului este una care mă pasionează de multă
vreme, dar cu toate acestea, parcă tot simțeam că nu e suficient. Odată cu
vestea că am fost acceptată în proiect, am primit foarte multe materiale de
pregătire și în timpul seminarului pregătitor, am avut ocazia să primesc multe
răspunsuri care să mă facă să mă simt mai sigură pe mine. Dar nimic nu avea să
mă pregătească emoțional pentru tot ce
am trăit la vizitarea lagărului de concentrare de la Auschwitz și să accept că
răspunsul la întrebarea ,,De ce?” este unul care nu face cinste speranței mele
în umanitate.
Eram de câteva zile în Cracovia. Iar Fabrica lui Schlinder și cartierul
evreiesc își deschiseseră deja porțile pentru ochii noștri curioși. Programul
organizatorilor a fost foarte bine pus la punct, așa că aveam stabilită o
întreagă zi pe care să o petrecem în interiorul lagărelor Auschwitz I și Auschwitz II din Birkenau, într-un tur
ghidat de mai bine de șase ore. Când ne-am trezit de dimineață să plecăm către Birkenau,
starea generală de spirit era oglindită
de un cer care plângea, la propriu. Ploua și era extrem de înnorat. Am ajuns la
Auschwitz și în parcarea de lângă lagăr am văzut cum zeci de oameni stăteau la
rând pentru pelerine și ca să intre și ei într-un tur la Auschwitz. M-a izbit
constatarea că urma să intru într-un loc unde au fost mereu cozi de oameni. Sună
a ironie tristă, dar e adevărul.
Atunci când așteptam cu căștile în urechi asigurate pentru a putea asculta
explicațiile ghidului, am recapitulat în minte scenele din Lista lui Schlinder
sau La vitta e bella, gândindu-mă că trebuie să deosebesc realitatea de film și
că trebuie să mă curăț de reprezentările deja prezente în imaginarul meu. E
important să nu intri cu dorința de a verifica
ceva. Ochiul căutătorului ratează de multe ori detaliile care nu i se
par relevante scopului lui, dar ochii eliberați de scopuri pot înmagazina
detalii pentru reflecții multă vreme după ce ai plecat dintr-un anumit loc. Așa
că mi-am eliberat ochii și am pășit pe urmele ghidului, alături de alți 19
tineri din România cu întrebări multe, acoperită de o umbrelă mult prea mică,
total nepotrivită cu ambianța.
O să vorbesc despre câteva amintiri cu care am rămas, dar nu pot împărtăși totul pentru că experiența s-a
transformat în ceva mai personal decât m-aș fi gândit și aș vrea să nu o
transform în turism. La Auschwitz I mi-a rămas în minte organizarea rece a
tuturor încăperilor și mecanisemelor de ucidere în masă, precum și o atmosferă apăsătoare în suflet care m-a făcut
să îmi fie frig. Auschwitz Birkenau e atât de imens că doare golul prin care te
miști, iar toate informațiile pe care le primeam ne îngreunau și mai mult
drumul. Deveneam mai încărcați. Mai plini de emoții. Timp de șase ore, am
intrat în încăperi întunecate, ascunse de imaginea istoriei strălucitoare,
plină de victorii, tratate de independență și monumente pline de mândrie. Și
când am ieșit, am avut sentimentul că umbrela mea era prea mare deodată, ca și
când eu devenisem prea mică și aș fi vrut să mă ascund în bulinele ei vesele,
să mă ascund de adevăruri atât de
puternice: răul există în forme nebănuite, iar uitarea n-o să aducă înapoi
milioanele de oameni ucise în Holocaust.
Am adus de la Auschwitz multe poveşti, dar şi o colecţie de poze cu care am îmbogățit biblioteca fundației.
De asemenea, în urma programului a rezultat un proiect de debate şi training despre discursul instigator la ură, demarat în două licee din Bucureşti.
Bianca Pintilie, voluntară Fundația Leolam-Moinești și alumnă Elie Wiesel Study Tour 2018
Stories
about war, intolerance and antisemitism never cease to make us wonder about how
important is to understand what is that brought our present time in the shape we
see today. For Bianca Pintilie, our volunteer, the experience went even further
than the simple discussions, because she had the chance to be one of the 20 participants
in Elie Wiesel Study Tour 2018, a project organized by American Councils
Romania, with the support of U.S Embassy in Bucharest and Israeli Embassy.
During two weeks of July 2018, Bianca received advanced material on the
Holocaust, she visited Auschwitz and the Jewish quarters of Krakow , Bardejov and Budapest, in order to
learn more about the topic. More informations can be found on www.americancouncils.ro. She
told us her story of visiting Auschwitz and
what changed after it,
At
the end of the project, while preparing her No More Hate Speech follow-up
activity, Bianca talked for the American Councils Romania
about the experience and she said:
For
me, “becoming” is a more important process than “being” and I felt like my
involvement in the Elie Wiesel Study Tour 2018 was an amazing way of becoming
in the true meaning an active part of such an important story for the humanity. The symptoms that led to it
are more present than ever and I felt this study tour helped me recognize them
and take action.
